Ti-ai spus vreodata ca vrei sa fiti un astfel de bogat, o astfel de persoana?
Cu siguranta.
Apoi te-ai uitat la tine, la felul cum te porti, cum mergi, cum muncesti, si ti-ai spus: vai, dar sunt asa un nimic!
Si totusi, ai spus asta chiar daca ai o familie, chiar daca ai ce manca, chiar daca ai o casa frumoasa si un servici. Ti-ai spus asta chiar daca ai doua maini, doua picioare, chiar daca ai ceea ce este menit sa ai.
Sa fie aceasta o ipocrizie omeneasca?
Ai fost vreodata la un centru de plasament, ai privit macar o data in ochii unui copil de acolo? Ai fost vreodata la un centru pentru oameni cu handicap, ai aruncat macar o privire spre ei? Ce ai spuns atunci?
Ca esti bogat, ca esti fericit cu ce ai.
Dar imediat ce iesi din acel mediu, vezi, asa cum un orb ar vedea daca si-ar primi vederea, vezi lumea cu toate defectele ei, dar stii ca nu poti schimba nimic, stii ca esti de fapt un nimeni, indiferent de pozitie.
Si continui astfel sa traiesti mintindu-te, pana cand intr-o zi, sa ramai singur, sa plangi vremurile asa-zis bune, si sa plangi de mila ta.
Sa te privesti in oglinda si sa spui: cine sunt?
Te-ai intrebat vreodata cum ar fi sa fii un mare/o mare actor/actrita, cantaret/cantareata, sa ai o functie mare, sa nu faci nimic si sa spui: ma simt bine? Te-ai intrebat vreodata cum ar fi sa fi genul acela de om care nu face altceva decat sa stea, sa dea ordine, sa manance, sa se plimbe si sa doarma?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu