marți, 25 octombrie 2011

Gheisele - intre mit si realitate



Gheișele - între realitate și mit

“Chireba koso                                      
Itodo sakura wa                                       
Medetakere                                           
Ukiyo ni nani ka                                     
Hisashikrubeki”    
                                

“Chiar mai minunate sunt
În căderea lor,

Florile de cireș.
Dăinuiește oare ceva
În această lume a suferinței?”

Povești despre Ise, capitolul 82 (secolul al IX-lea)

Pentru noi, europenii și toți ceilalți din afara influenței asiatice japoneze, gheișele sunt pur și simplu niște femei de lux, care par să se îmbrace într-un mod ciudat, care par să-și picteze fața precum niște măști de teatru și care își pierd timpul și viața într-un mod ireal diferit de al nostru.
Nu este de mirare că s-a ajuns la o asemenea definire a unei gheișe, și anume “prostituată”, pentru că după cel de-al doilea război, multe dintre tinerele femei pretindeau că sunt gheișe și, pentru a câștiga bani, ele ofereau favoruri sexual militarilor americani.
Dar o geiko, adică o gheișă, sau o maiko, o gheișă ucenică, este de fapt atât de diferită de aceast sens dat de cei din afara Japoniei, că noi nu am putea înțelege cu adevărat menirea lor decât dacă am fi cu adevărat parte din comunitatea lor.
Începând cu secolul șaptesprezece, gheișele au dezvoltat un adevărat cult, adevărate cartiere și case de ceai, fiind guvernate de strictețe, ordine și artă. E adevărat că ele sunt dansatoare, dar dansul lor nu se aseamăna cu nici-un dans european. Mișcările lor încete, sau dimpotrivă, frivole, la care se adaugă kimonoul, frumos împodobit, și coafura în stil wareshinobu, în niciun caz nu ne inspiră acel aer senzual ce ele doresc a-l insufla. De fapt, doar băbații japonezi par să fie fascinați cu adevărat de ceremonia ceaiului, de ușoara și seducătoarea mișcare și ridicare a mânecii în timp ce o tânără maiko toarnă sake, un vin de orez foarte tare.
Liza Dalby, autoarea romanului “Gheișele”, pe lângă multe alte articole, documentare și interviuri, scoate în evidență acest lucru. "Conceptia conform careia gheisele sunt doar niste supuse ale clientilor, indeplinindu-le orice capriciu, nu reprezita decat un stereotip creat in afara Japoniei. Singura indatorire legata de ideea de "a servi" a unei gheise este aeea de a oferi sake oaspetilor, iar aceasta are mai curand o valoare ritualica decat una functionala. Mai mult, este o dovada de curtoazie ca fiecare client servit sa ii ofere inapoi, la randul sau, o ceasca plina de sake fiecarei gheise."
Liza Dalby este de asemenea prima gheișă americană din lume.
Cine nu a auzit de celebrul film „Memoriile unei gheișe?” Pot spune că el respectă o mare parte din ideea cărții, dar nu respectă îndeaproape viața reală de gheișă. Arthur Golden, autorul romanului „Memoriile unei gheișe” s-a inspirat de fapt din viața unei gheișe celebre, poate chiar cea mai celebră din câte a cunoscut Gionul, cartierul care încă educă cele mai bune geiko și maiko din Japonia, cartier al bine-cunoscutului oraș Kyoto. Adevărata gheișă, pe nume Mineko Iwasaki, a renunțat la viața de gheișă la douăzeci și nouă de ani, pentru a avea o viață de familie, iar astăzi duce o existență liniștită, dar împlinită, într-o suburbie a Kyoto-ului.
Ea a scris „Adevărata viață de gheișă”, roman memorialistic ce evoca de fapt multe adevăruri din interiorul caselor de gheișe, interior ce rămăsese de secole neatins.
Mineko povestește despre cum și-a început pregătirea la infima vârstă de cinci ani; avea drepturi, dar avea și îndatoriri. Pe atunci, multe familii își vindeau fetele pentru a devenii gheișe, datorită lipsurilor materiale enorme. Mineko însă a fost aleasă de patroana casei de gheise, în japoneză numită okiya, pentru a deveni o atotori. Dacă patroane unei okyia nu avea un copil pentru a fi moștenitor, atunci ea căuta unul, de fapt, o fată, pentru a o desemna moștenitoare. Atotori înseamnă de fapt, moștenitoare. Mineko, cu ochii de un negru perfect conturat, un păr la fel de negru ca al Abei-ca-zăpada a noastră, cu buzele frumos arcuite, ea a vrăjit-o pe patroană, iar aceasta s-a hotărât să o ia pentru a o instrui în arta gheișelor.
După multe rugăminți, părintii lui Mineko au acceptat să o dea, deși deja dăduseră două fete și nu-și mai doreau acest lucru.
Și astfel, ea și-a îneput pregătirea. A învățat să danseze, să cânte, să deosebească chimonourile, să știe cum să poarte o conversație, să fie inventivă și mai ales, să fie o companie plăcută, o bună povestitoare.
Hanamachi, cartierele de gheișe, sunt din ce în ce mai goale. Puține sunt cele care vor să practice această artă în secolul douăzeci și unu; dar există multe diferențe ce atrag privirile de departe. În Japonia, țara modernității, țara electronicelor, gheișele sunt singurele care continuă să meargă cu ricșa, de altfel, în Tokio nu au mai rămas mai mult de 25 sau 30 de ricșe, iar bărbații din Asociația ricșelor nu vor transporta niciodată pe altcineva în afară de gheișe.
Istoria și realitatea gheișelor este complexă. Nu poți învăța niciodată totul despre ele, așa cum nu poți învăța totul despre orice, oricât de neînsemnat ar fi. Dar tradiția japoniei, îmbinată cu modernismul actual par să creeze un adevărat cult.
Haideți să admirăm țara cireșilor în floare, haideți să ne pierdem în trecut și să devenim una cu timpul.


Articol pentru revista liceului. Voi continua sa scriu insa, pentru ca vreau sa fac un fel de documentar. Voi posta putin cate putin.
Enjoy the fiction,
`miku


Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog