De fiecare dată când ea își
îndrepta spatele, el își îndoia corpul spre ea. Cu fiecare mișcare, ea se
unduia cât mai moale sub corpul lui. Cu fiecare sărut mintea ei se ducea și mai
departe. Luminile amalgamate, ameestecate cu fumul, și corpurile care se legănau
în dansuri nedefinite unul lângă celălalt, toate creeau lumea perfectă a
fiecărui suflet rătăcit.
Lana avea ochii închiși și
mâinile în aer. Corpul ei era pipăit de alte mâini, de alte corpuri strânse în
jurul ei. Fiecare mișcare o aducea mai aproape de ieșire.
Fiecare sunet înfundat al
melodiei îi aducea pe buze finalul. Când deschise ochii se izbi de realitate și
nu putut să-și oprească lacrimile. Era amețită de la paharele de băutură, iar
acestea îi amplificau fiecare punct dureros din interior.
Se trase încet, prin mulțime,
urcă pas cu pas fiecare scară a clădirii. Simțea în cap o presiune care-i
măcelărea fiecare bucățică a creierilor. Durerea se lăsa în jos, spre gât, ca o
picătură de apă scurgându-se milimetru cu milimetru pe o plită încisă.
Și el era undeva în spatele ei,
dar cu mult mai departe față de ea. Sus, pe acoperișul clădirii, vântul se
zbătea fără nici-o oprire. Părul ei intră în același timp în beția vântului și
a ploii. Cerul era negru, iar luminile de jos ale orașului se ridicau spre cer
ca niște soli de iertare. Rochia ei roșie era un idol prevestitior al morții.
El ajunse lângă ea și își așeză
o mână pe umărul ei drept. Ea nu-l putu privi, dar gândurile lui electrice o
dezmorțiseră. Strângea în mână un cuțit care îi pătrundrea în carne din ce în
ce mai tare, cu fiecare mișcare, cu fiecare respirație.
Mă vei lăsa pe mine?
Cuvintele diavolului îmbrăcat se
scurgeau ca uleiul pe lângă urechile ei. Atingerea lui o urmărise încă de când
îi acceptase târgul prima oară.
Suflet pentru suflet.
Aș fi crezut că diavolii sunt mai înspăimântători, părea
să șoptească ea.
Ploaia îi udase pielea. Rochia
din pânză i se strânsese ca un elastic pe corp. El stătea în fața ei, privind-o
adânc, așteptând cu nerăbdare momentul în care ea va ceda.
În lumea mea, tu nu contezi.
Zâmbetul lui se strâmbă odată cu
apropierea de buzele ei. Diavolii se joacă în nămolul minciunilor noastre.
În depărtare se vedea lumea
nesfârșit de neputincioasă. Sângele ei se scurgea în firișoare subțiri.
Trecându-și unghiile peste gâtul ei, îi lăsă urme proaspete de sânge și durere.
Răni care nu se vor mai vindeca.
Mâinile lui, cu puțin mai devreme
moi ca zăpada proaspătă, trasară zig-zaguri spre spate, smulseră carne de pe sânii
ei. Ochii lui negrii și flămânzi o cuprinseră toată într-o singură privire.
Curpinsă de spasme, se sprijini
de corpul lui. Într-un vals al morții se scurse sângele din toate răile ei.
Din depărtare se iveau zorii.
El îi lăsă corpul măcelărit jos,
cu o nemincinoasă iubire. Îi aranjă părul lung și drept, îi închise ochii, îi
mișcă buzele într-un zâmbet.
Știa că gândurile ei erau deja
trecute într-o depărtare neregăsibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu