Când eram mică Bucureștiul mă speria. Plodu' sorămii avea sub 2 ani și eu nu știam cum să mă port cu el, se murdărea tot de mâncare si bale, pampersurile miroseau urât, șervețelele alea speciale pentru bebeluși aveau un miros pe care-l detest și acum... Pentru că abia se mutase într-un apartament, casa era cam goală, nu avea nicio carte să-mi dea să citesc, punea mereu cântece pentru copii mici (deh, că doar bebelu'...), lumea de afară era prea multă, prea mare, prea densă. Zgomotele sirenelor de poliție și salvare nu mă lăsau noaptea să dorm. Bucureștiul nu are nici-un moment de respiro, nu îți dă șansa să te oprești în loc și să îți tragi respirația. Blocurile, majoritatea de peste 7 etaje, erau pline de oameni care doar se salută între ei și atât. Iubeam parcurile din București. Cele pentru copii erau geniale. În fiecare vară când mergeam în București găseam mereu ceva nou. În Craiova nu era nimic, sau dacă erau, erau de fier și vechi. Pe de altă parte, mă simțeam singură. Toți prietenii mei erau în Craiova. De ziua mea nu eram niciodată acasă. Săptămâna asta în jurul lui 21 iunie eram mereu plecată. Totuși, îmi plăcea să plec, așteptam în fiecare an cu nerăbdare să plec din Craiova, să merg din nou în București. Era ceva dintr-o altă lume, mă fascina. În plus, acolo puteam să fac tot ce vreau. Nimeni nu-mi zicea "nu". Primeam absolut orice.
Când eram mică îmi doream să fac 18 ani și să plec de acasă (o să mai fac niște fotografii la jurnalele mele de prin 2005-6 și-o să vă arăt ce bălmăjeam). Ăsta era singurul motiv pentru care voiam sa fiu mare. Voiam să nu mai depind de ai mei, nu am suportat niciodată să-mi spună "fă aia". Le-am făcut în felul meu, poate e și ăsta un motiv pentru care nu am studiat la cel mai bun liceu din oraș, un motiv pentru riscul de a pica BAC-ul (mă gândeam azi că pe mine nu m-ar deranja așa tare dacă nu aș lua BAC-ul sau n-aș intra la facultate, dar pentru ai mei ar fi o tragedie). Să ai 18 și să fii eu nu e așa mișto, mai ales că vineri fac 19. Aș schimba o mulțime de lucruri la mine, începând cu înălțimea și măsura țâțelor. Poate că astea două lucruri nu înseamnă așa mult, dar am momente în care înălțimea mea mă scoate din sărite. Și mda, o să trăiesc și așa, asta e, nu mai am ce face.
Anul ăsta Bucureștiul va trebui să-mi devină casă. Prima casă. Pentru mine, Bucureștiul și-a pierdut atracția. Nu mai sunt fascinată de oraș în sine. Nici de oameni. Nu mai am motiv să mă simt atrasă de el. Nu mai e punctul în care toate dorințele se îndeplinesc. Acum e doar un conglomerat de mașini și oameni. Uneori, când merg cu autobuzul în Craiova, ma uit la fețele oamenilor și le văd foarte încruntate. În orășelul ăsta provincial lucrurile nu merg așa bine, dar pun pariu că Bucureștiul mă va face să am obrazul și mai gros. Și mai multe schimbări. Și pe cuvânt că m-am săturat de schimări. Mi-au ajuns până în gât. Anul ăsta a fost o întoarcere la 180* pentru mine. Nu aș fi crezut niciodată că o să fiu și o să fac anumite lucruri și cu toate astea îmi place cum m-am schimbat. Și totusi, îmi e dor de puritatea aia sufletească de acum 4 ani. Sau ar trebui s-o numesc prostie? Oricum ar fi, eram fără doar și poate neatinsă de societate.
A. zicea într-o zi că nu știe ce vrea. I-am că eu știu ce vrea ea. E simplu. Vrem să fim și să nu fim ceva în același timp. Gen să faci sex și să fi și virgină în același timp. Nu se poate, scumpo. Nu se poate. Punct.
Miku
Când eram mică îmi doream să fac 18 ani și să plec de acasă (o să mai fac niște fotografii la jurnalele mele de prin 2005-6 și-o să vă arăt ce bălmăjeam). Ăsta era singurul motiv pentru care voiam sa fiu mare. Voiam să nu mai depind de ai mei, nu am suportat niciodată să-mi spună "fă aia". Le-am făcut în felul meu, poate e și ăsta un motiv pentru care nu am studiat la cel mai bun liceu din oraș, un motiv pentru riscul de a pica BAC-ul (mă gândeam azi că pe mine nu m-ar deranja așa tare dacă nu aș lua BAC-ul sau n-aș intra la facultate, dar pentru ai mei ar fi o tragedie). Să ai 18 și să fii eu nu e așa mișto, mai ales că vineri fac 19. Aș schimba o mulțime de lucruri la mine, începând cu înălțimea și măsura țâțelor. Poate că astea două lucruri nu înseamnă așa mult, dar am momente în care înălțimea mea mă scoate din sărite. Și mda, o să trăiesc și așa, asta e, nu mai am ce face.
Anul ăsta Bucureștiul va trebui să-mi devină casă. Prima casă. Pentru mine, Bucureștiul și-a pierdut atracția. Nu mai sunt fascinată de oraș în sine. Nici de oameni. Nu mai am motiv să mă simt atrasă de el. Nu mai e punctul în care toate dorințele se îndeplinesc. Acum e doar un conglomerat de mașini și oameni. Uneori, când merg cu autobuzul în Craiova, ma uit la fețele oamenilor și le văd foarte încruntate. În orășelul ăsta provincial lucrurile nu merg așa bine, dar pun pariu că Bucureștiul mă va face să am obrazul și mai gros. Și mai multe schimbări. Și pe cuvânt că m-am săturat de schimări. Mi-au ajuns până în gât. Anul ăsta a fost o întoarcere la 180* pentru mine. Nu aș fi crezut niciodată că o să fiu și o să fac anumite lucruri și cu toate astea îmi place cum m-am schimbat. Și totusi, îmi e dor de puritatea aia sufletească de acum 4 ani. Sau ar trebui s-o numesc prostie? Oricum ar fi, eram fără doar și poate neatinsă de societate.
A. zicea într-o zi că nu știe ce vrea. I-am că eu știu ce vrea ea. E simplu. Vrem să fim și să nu fim ceva în același timp. Gen să faci sex și să fi și virgină în același timp. Nu se poate, scumpo. Nu se poate. Punct.
Miku
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu