luni, 31 martie 2014

avem nevoie de timp


Privea plopul fără să se gândească de fapt la nimic. Atunci când plopul începu să se legene, începu și el, de parcă ar fi fost conectați prin vânt cu toată natura în sine. Își dădu seama ce face și se opri. Avea scurte momente în care se pierdea în gol. La un moment dat, plopul își pierdu culoarea și avu impresia că își împărțise crengile în două și nu mai erau crengi, erau două picioare păroase de elf stând cu tălpile în sus, ca atunci când era în primară și făcea lumânarea la ora de sport. Avu impresia că e el elful și își închise ochii. Ceva i se strecurase pe gât în jos, ca un șarpe, dar un șarpe fierbinte, ca aceia gătiți de japonezi. Îi trecu prin minte că nu știa sigur dacă japonezii erau cei care găteau șerpi,  dar își amintea frânturi de imagini dintr-un documentar de pe Travel Channel sau Discovery, ceva ce văzuse fără să vrea într-o dimineață în care nu știa încotro s-o apuce. Simțea că vrea să vomite, să dea totul afară, să se dea și pe sine afară, să se scurgă, să se usuce, să dispară. Plopul se clătina din nou, începuse să plouă și i se făcuse frig. Poate că șarpele s-a răcit în esofagul meu, își zise, și-i făcu semn barmanului să-i reumple paharul cu votcă.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog