Mă enervează persoanele predispuse eșecului din vina lor, în sensul că indiferent de cât de mult le-ar plăcea să facă un lucru, ele tot consideră că nu merită acel lucru sau că nu vor reuși să-l facă.
Treaba cu meriți sau nu meriți e relativă. Atâta timp cât nu avem standarde clare ale binelui și răului, nu putem stabili ce merităm și ce nu merităm.
Treaba cu "nu voi reuși" este o prostie. Sigur că nu vei reuși 100%. De ce? Pentru că poți să ieși din casă și să dea o mașină peste tine și gata, nu mai faci nimic, totul s-a dus. DAR pornind cu ideea că nu vei reuși să faci un lucru care îți place îți taie din start toate șansele de câștig. ÎNCREDEREA a fost importantă în toate secolele, dar în secolul XXI este vorba de încrederea personală în forța proprie de a lua fiecare bătălie la rând, de a forma alianțe, de a câștiga împreună un război. Nu contează că în final o să dăm colțu' cu toții, contează că am trăit aici, fiecare în parte, fiecare cu două mâini și toate cele (O.K.excludem în această postare persoanele cu dizabilitați), deci fiecare avem posibilitatea ca, pe lângă lucrurile moral și social obligatorii în legătură cu ceilalți, să facem lucruri bune pentru noi.
Așa cum spuneam, mă enervează persoanele care pornesc cu gândul că nu vor reuși, pentru că e clar că nu vor reuși și dacă vor reuși, va fi din cauza MILEI altora. Și obișnuiam să fiu o persoană care aștepta ca fiecare să își găsească drumul și să reușească, dar am realizat că unii oameni rămân în mediocritatea aceasta a stadiului încrederii lor pe tot parcursul vieții tocmai din cauza FRICII. În același timp, am observat că cei care se tem, dar care își asumă niște riscuri (care sunt conștienți că pot să piardă, care sunt și ei triști în final, dar își ASUMĂ asta) pentru a obține ce vor, au șanse infinit mai mari de a ajunge într-un punct în care să obțină o mare parte din ceea ce au avut ca obiectiv la începutul drumului. Desigur, mai sunt și aceia care își asumă unele lucruri (de cele mai multe ori sunt, totuși, obligați de circumstanțe) și care la final sunt supărați pe toată lumea din jur că ei au pierdut, că Universul îi urăște, că ei însuși urăsc pe toată lumea.
La polul opus stau persoanele care debordă de încredere în ceea ce sunt și ceea ce vor și pot să facă. Este plăcut să fii înconjurat de asemenea oameni, deși uneori nu poți construi relații în care să fii foarte apropiat de ei, pentru că ei sunt întrun alt stadiu, dar acești oameni ajung departe și îi respect pentru asta.
Cunosc persoane din ambele categorii și, exact cum am zis la început, cei care pornesc cu gândul că nu vor reuși (și trebuie să menționez că nu mă refer la cei care sunt obiectivi, care spun că nu vor reuși ca pe un fapt evident, spre exemplu: la noapte nu voi zbura către Caraibe; păi da, cam evident... dacă nu câștig un bilet... la vreun concurs la care nici n-am participat :))) mă enervează. Pentru că sunt eu însămi imperfectă și imperfecțiunea negativă a altora n-ar face decât să-mi sporească părțile negative. Asta și faptul că m-am săturat de oameni care se plâng de viața lor (din nou, că Universul îi urăște, că ei sunt un eșec pe lumea asta etc), dar care nu se uită în jur să vadă cerșetori, să vadă oameni care traiesc în spitale, oameni care nu au ce mânca, care stau MULT mai rău ca ei. Ne suntem datori nouă să încercăm să aducem în viața noastră tot ce e mai bun.
mikuuuu.
Treaba cu meriți sau nu meriți e relativă. Atâta timp cât nu avem standarde clare ale binelui și răului, nu putem stabili ce merităm și ce nu merităm.
Treaba cu "nu voi reuși" este o prostie. Sigur că nu vei reuși 100%. De ce? Pentru că poți să ieși din casă și să dea o mașină peste tine și gata, nu mai faci nimic, totul s-a dus. DAR pornind cu ideea că nu vei reuși să faci un lucru care îți place îți taie din start toate șansele de câștig. ÎNCREDEREA a fost importantă în toate secolele, dar în secolul XXI este vorba de încrederea personală în forța proprie de a lua fiecare bătălie la rând, de a forma alianțe, de a câștiga împreună un război. Nu contează că în final o să dăm colțu' cu toții, contează că am trăit aici, fiecare în parte, fiecare cu două mâini și toate cele (O.K.excludem în această postare persoanele cu dizabilitați), deci fiecare avem posibilitatea ca, pe lângă lucrurile moral și social obligatorii în legătură cu ceilalți, să facem lucruri bune pentru noi.
Așa cum spuneam, mă enervează persoanele care pornesc cu gândul că nu vor reuși, pentru că e clar că nu vor reuși și dacă vor reuși, va fi din cauza MILEI altora. Și obișnuiam să fiu o persoană care aștepta ca fiecare să își găsească drumul și să reușească, dar am realizat că unii oameni rămân în mediocritatea aceasta a stadiului încrederii lor pe tot parcursul vieții tocmai din cauza FRICII. În același timp, am observat că cei care se tem, dar care își asumă niște riscuri (care sunt conștienți că pot să piardă, care sunt și ei triști în final, dar își ASUMĂ asta) pentru a obține ce vor, au șanse infinit mai mari de a ajunge într-un punct în care să obțină o mare parte din ceea ce au avut ca obiectiv la începutul drumului. Desigur, mai sunt și aceia care își asumă unele lucruri (de cele mai multe ori sunt, totuși, obligați de circumstanțe) și care la final sunt supărați pe toată lumea din jur că ei au pierdut, că Universul îi urăște, că ei însuși urăsc pe toată lumea.
La polul opus stau persoanele care debordă de încredere în ceea ce sunt și ceea ce vor și pot să facă. Este plăcut să fii înconjurat de asemenea oameni, deși uneori nu poți construi relații în care să fii foarte apropiat de ei, pentru că ei sunt întrun alt stadiu, dar acești oameni ajung departe și îi respect pentru asta.
Cunosc persoane din ambele categorii și, exact cum am zis la început, cei care pornesc cu gândul că nu vor reuși (și trebuie să menționez că nu mă refer la cei care sunt obiectivi, care spun că nu vor reuși ca pe un fapt evident, spre exemplu: la noapte nu voi zbura către Caraibe; păi da, cam evident... dacă nu câștig un bilet... la vreun concurs la care nici n-am participat :))) mă enervează. Pentru că sunt eu însămi imperfectă și imperfecțiunea negativă a altora n-ar face decât să-mi sporească părțile negative. Asta și faptul că m-am săturat de oameni care se plâng de viața lor (din nou, că Universul îi urăște, că ei sunt un eșec pe lumea asta etc), dar care nu se uită în jur să vadă cerșetori, să vadă oameni care traiesc în spitale, oameni care nu au ce mânca, care stau MULT mai rău ca ei. Ne suntem datori nouă să încercăm să aducem în viața noastră tot ce e mai bun.
mikuuuu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu