reacții hipnotice

ieri în tren:

# într-o mare de aparente răspunsuri, mă înec încercând să-mi dau seama ce să aleg. unii spun verde, alții spun roșu, alții vor ca eu să nu aleg deloc, iar alții sunt indiferenți. într-o mare de întrebări cu răspunsuri false, stau întinsă pe grâu galben și privesc un cer albastru; îl văd, e unul dintre răspunsurile aparente. știu că mai departe de el sunt alte stele, alte ceruri, alte lumini: astea sunt celelalte răspunsuri aparente. grâul îmi înțeapă pielea, îmi străpunge oasele, îmi nimicește răsuflarea. plutesc. sunt undeva între mâl și apă curată și amândouă sunt reale. politeice. mai departe, un câmp de floarea-soarelui îmi peticește rănile. am coji de semințe în ochi, dar ele îmi astupă rănile. între floarea-soarelui și o pădure întinsă stă o respirație tăiată. îți văd chipul șters, mutilat de amalgamul de adevăruri care te bombardează. ne pierdem-ne unim-ne regăsim în pământul ud. azi nu ne rănește nimeni... la orizont, câmpia e verde și netedă. striațiile apar pe parcurs. din depărtare nu se vedeau, eram pierduți în iluzii. striațiile se reped spre noi cu ghearele uliilor ademeniți de carne. suntem carne crudă și nu avem ce pierde. animalele pădurii fug de noi, suntem zombii luminoși care-și caută chipul. pământul e un corp viu mamut. noi suntem purici, paraziți ce-l facem să-i cadã pãrul, blana, suntem urme neșterse de raid, suntem imposibil de exterminat cu forța pentru că ne ucidem singuri în joaca noastră de-a iubirea. răspunsurile par să prindă conturul adevărului cu vreo două ore înainte de apus, când cerul se întunecă sub greutatea posibilităților. habarnariștii cu mămăligă-n gură cioflăie viața de pe-o zi pe alta. uite, e crepuscul în miez de apus, se vede un alt răsărit, soare, poate e un alt răspuns.

alte iluzii în câmpul de maci –



m.