bătrânul și câinele

un bătrân și câinele său merg pe-o străduță îngustă din spatele blocurilor de la Unirii, undeva în apropierea librăriei bizantine
bătrânul are părul alb, alb de parcă i-ar fi răsărit zăpadă, de parcă ar fi nins din interiorul lui înspre lumea exterioară, cine știe, se poate, să nu intrăm în detalii. merge puțin adus de spate, cu o mână în șoldul drept, iar cu cealaltă strângând bine o funie la capătul căreia merge încet un câine care, cel mai probabil, fusese cândva al străzii. câinele merge țanțoș, într-un ritm ciudat, de parcă ar fi un cal tânăr care-și poartă potcoavele pentru prima oară. aproape că pot auzi zgomotul pe care-l fac unghiile sale izbite de asfalt. are blana murdară, ciufuri ciufuri strânse în ghemotoace încâlcite, iar mai sus, spre burtă, blana îi e împărțită în straturi fragmentare, decolorate, care se termină în fâșii lungi, subțiri, cu vârfurile închegate în nămol.
are o privire superioară, un fel de privire a omului complexat, a omului care nu poate, care nu are cum, o privire plină de teamă și dorința de a părea mai mult, mult mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.
e superb modul în care cei doi merg pe strada asta, cum trec printre oameni, doi bătrâni în mijlocul nicăieriului, un timp care aleargă contra lor, cine știe încotro merg ei de fapt
câinele se oprește, deși stăpâne-său nu mergea oricum prea repede, și privește într-o vitrină cu geamuri negre. pare că-și privește reflexia sau chiar mai departe de ea, mă privește în treacăt și pe mine, apoi își ridică ochii la bătrân. cei doi se privesc, vorbesc, cine știe cum, din priviri, apoi își continuă drumul la fel de lent ca și până atunci
e ciudată funia cu care e legat câinele, dar mai ciudat e felul în care el privește lumea cu ochii lui mai umani decât ai oamenilor care trec pe lângă el, de parc-ar fi un suflet ce-și caută răscumpărarea și e prins pentru cine știe cât timp în trupul unui animal zdrențăros