Mai țineți minte acele mici copilării care vă bucurau atât de tare că nu vă mai încăpeați în piele?
În jurul anului 2006 Școala Generală nr. 21 "Gheorghe Țițeica" din Craiova avea două reviste. Una se numea "Constelații", cealaltă se numea "Revista de educație tehnologică". Ei bine, în școala aceasta exista o anume clasă A, elevi care erau cu un an mai mare decât mine. Elevele din clasa mea, inclusiv subsemnata, mureau de dragul băieților de la acea clasă A. În anul 2006, unul dintre băieții de la clasa VIIA era editor-șef la "Revista de educație tehnologică".
Astă seară, răsfoind revistele astea pe care le-am păstrat alături de alte mici amintiri din școală, mi-am adus aminte de fiorul acela nemaîntâlnit cu care noi, fetele de la VID și probabil toate celelalte fete din școală, țineam în mână aceste reviste în care publicau băieții mari. Să îi citești numele acelui băiat? Doamne, era de parcă te-ar fi sărutat chiar atunci. Să îl vezi trecând pe culoar? Se auzeau oftaturi înghițite în sec.
Și mă mai mir acum când văd "copiii" de clasa a VI-a cu pretenții în dragoste. Când și noi, la vremea noastră, am fost niște amatori de dragoste. O așa nostalgie față de acea perioadă liberă.
Să nu ne avântăm prea tare în nostalgii, totuși, căci nu m-aș mai întoarce la acea perioadă pură. Nostalgia e frumoasă, însă preadolescența? La 13 ani am luat 6 la română (când părinții erau obișnuiți cu cel puțin 9) în teză. Vârste imposibile. Romantice, cretine, dar cu totul și cu totul imposibile. Plus că pe atunci nici nu îmi trecea prin cap să mă afund in bere. Copiii în ce-ar putea să-și înece amarul? :))
Și-apoi liceul, o mică povestire. (cimitir al...)
Trebuia să citesc câteva poezii în amfiteatrul colegiului. Profesoara de română îmi dăduse mână liberă să aleg ce vreau. Ajung în fața populației care venise să caște ochii (vă aduceți aminte din școală cum fugeam cu toții să vedem orice, chiar dacă nu ne-ar fi plăcut, decât să stăm la ore). Sala plină, ba chiar și la etaj. Veniseră până și femeile de serviciu. Nu, nu, în nici un caz nu veniseră pentru mine, era cred ziua școlii și se întâmpla nu-știu-mare-ce, dar eram și câțiva elevi scriitori aspiranți pe-acolo. Ei, revenind, ajung în fața populației ăsteia care nu dădea semne nici să tacă, să asculte în liniște, dar nici să ignore complet (adică erau un fel de ninja setați să taie în carne dacă ai fi făcut vreun pas greșit – na, ca orice om). Eu, timidă și roșie ca o conopidă murată, fără voce, speriată de cutremure bombe tsunami etc încep să citesc, moment în care doamna prof. de română sare ca arsă: NU, nu aceste poezii, citește-le pe celelalte!
Ei, păi atât a trebuit. Dăi și caută. Lumea șușotește. Unii râd. Mulți. Eu încerc să nu dau în plâns și, cu o voce nevoce, tremurând ca bruiajul de la radio, citesc ce găsesc la îndemână...
Partea bună e că au ales poeziile acelea pentru a fi publicate într-o revistă literară de prin Craiova.
Una dintre cele pe care le-am răsfoit zâmbind și zicând din când în când: vai, ce prostie! astă seară...
Și-așa cu amintirile astea.
În jurul anului 2006 Școala Generală nr. 21 "Gheorghe Țițeica" din Craiova avea două reviste. Una se numea "Constelații", cealaltă se numea "Revista de educație tehnologică". Ei bine, în școala aceasta exista o anume clasă A, elevi care erau cu un an mai mare decât mine. Elevele din clasa mea, inclusiv subsemnata, mureau de dragul băieților de la acea clasă A. În anul 2006, unul dintre băieții de la clasa VIIA era editor-șef la "Revista de educație tehnologică".
Astă seară, răsfoind revistele astea pe care le-am păstrat alături de alte mici amintiri din școală, mi-am adus aminte de fiorul acela nemaîntâlnit cu care noi, fetele de la VID și probabil toate celelalte fete din școală, țineam în mână aceste reviste în care publicau băieții mari. Să îi citești numele acelui băiat? Doamne, era de parcă te-ar fi sărutat chiar atunci. Să îl vezi trecând pe culoar? Se auzeau oftaturi înghițite în sec.
Și mă mai mir acum când văd "copiii" de clasa a VI-a cu pretenții în dragoste. Când și noi, la vremea noastră, am fost niște amatori de dragoste. O așa nostalgie față de acea perioadă liberă.
Să nu ne avântăm prea tare în nostalgii, totuși, căci nu m-aș mai întoarce la acea perioadă pură. Nostalgia e frumoasă, însă preadolescența? La 13 ani am luat 6 la română (când părinții erau obișnuiți cu cel puțin 9) în teză. Vârste imposibile. Romantice, cretine, dar cu totul și cu totul imposibile. Plus că pe atunci nici nu îmi trecea prin cap să mă afund in bere. Copiii în ce-ar putea să-și înece amarul? :))
Și-apoi liceul, o mică povestire. (cimitir al...)
Trebuia să citesc câteva poezii în amfiteatrul colegiului. Profesoara de română îmi dăduse mână liberă să aleg ce vreau. Ajung în fața populației care venise să caște ochii (vă aduceți aminte din școală cum fugeam cu toții să vedem orice, chiar dacă nu ne-ar fi plăcut, decât să stăm la ore). Sala plină, ba chiar și la etaj. Veniseră până și femeile de serviciu. Nu, nu, în nici un caz nu veniseră pentru mine, era cred ziua școlii și se întâmpla nu-știu-mare-ce, dar eram și câțiva elevi scriitori aspiranți pe-acolo. Ei, revenind, ajung în fața populației ăsteia care nu dădea semne nici să tacă, să asculte în liniște, dar nici să ignore complet (adică erau un fel de ninja setați să taie în carne dacă ai fi făcut vreun pas greșit – na, ca orice om). Eu, timidă și roșie ca o conopidă murată, fără voce, speriată de cutremure bombe tsunami etc încep să citesc, moment în care doamna prof. de română sare ca arsă: NU, nu aceste poezii, citește-le pe celelalte!
Ei, păi atât a trebuit. Dăi și caută. Lumea șușotește. Unii râd. Mulți. Eu încerc să nu dau în plâns și, cu o voce nevoce, tremurând ca bruiajul de la radio, citesc ce găsesc la îndemână...
Partea bună e că au ales poeziile acelea pentru a fi publicate într-o revistă literară de prin Craiova.
Una dintre cele pe care le-am răsfoit zâmbind și zicând din când în când: vai, ce prostie! astă seară...
Și-așa cu amintirile astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu