joi, 29 iunie 2017

liniile măriei tale

hai să ne agățăm fiecare deget de la picioare în cuierele astea care strălucesc pe cer.

Doamne, de unde vine durerea asta de cap? migrenele astea mă sug de sevă mai rău ca toropeala uscată a nopților de vară


se făcea că trecuse doar un an și atâtea se schimbaseră, fețele astea își silabisiseră amintirile atât de puternic în ochii mei încât mă închisesem în cuștile din creierele lor. zăceau mâncate pe jumătate picioare de cal cu puf roz în înaltul crestelor de punkeri. se aplecau plopii și îmi mângâiau urechile elfi înalți, cu părul azuriu și ochi lunguieți.

se făcea că era o noapte întinsă până-n adâncul neoanelor celor mai firave ale arterelor mele, o noapte absolută a tuturor șanselor care au fost și nu s-au împlinit. zburdam lână tine, frumosul meu androgin-pereche, iar pe un nor plutea Rața Mandarină căutându-și amantul. visai la nopți amarantine și îmi strângeai mâna cu o putere ruptă din degetul mic al celui de-al treilea picior al lui dumnezeu. și-n timp ce tu pluteai spre ea, întreaga mea ființă se contopea cu nemurirea, traversam non-existentul prezent și mă îndreptam spre acel sublim trecut în care nici eu, nici tu nu am trăit. să nu ne fi născut din carne, să nu ne fi curs balele în încercarea noastră frivolă de a atinge mărul cunoașterii. să fi trăit în neștiință și fericirea să ne fi fost necunoscută.

miercuri, 28 iunie 2017

ascuțitoare pentru păuni

#timpul liber, necunoscuta cu vreo n’șpe mii de variabile într-o mirifică ecuație. clișeu.
# joi seara gătim mămăliguță cu brânză și punem o felie de bacon pe deasupra. plătim întreținerea. clișeu.
# dimineața mă trezesc la ora 6, adorm înapoi până la 8. la 10 seara mă întorc acasă. clișeu.

# în fiecare zi X a fiecărei luni primim ideea de salariu sub forma unui onorariu virtual. banii nu sunt scoși niciodată din lumea aceea. se fac plăți și se cumpără produse care expiră la fel de repede ca zâmbetele automate ale recepționerelor.
# aș vrea să mă mut la țară, să mă închid în țarcul găinilor și să le ascult prostia. un fel de relaxare utopică ne bântuie din când în când. somnul adânc nu mai există. te trezești de parcă ai fi dormit cu ochii căscați, cu gura plină de caracatițe, cu părul îmbâcsit, de parcă ai fi un fel de Dorothy teleportată nu în Oz, ci în lumea reală a –

# locul ăsta, serviciul, mi-a devenit familie și casă în cel mai macabru mod cu putință. nu exist nici în afara încăperii acesteia imense extrem de răcoroase (memento: adu-ți o geacă dacă vrei să procreezi în această viață. P.S. nu vrei, dar spatele trebuie să fie întreg). există doar ea, molusca imensă, noi suntem celulele programate să o hrănească, nu avem memorie proprie și nici ADN, nu avem viziuni și vise. avem laptopuri și monitoare imense în care ne prosternăm cel puțin 12 ore din existența zilnică. restul constă în drumul spre pat și drumul spre baie. mâncarea nu mai există.


# țipă mă cât de tare poți că nu îți e frică și bine faci că nici nu ar trebui lumea e mare și frumoasă mai murim din când în cand dar n-ai ce face iubire să fie

# voiam să mai zic: îmi e așa de dor de mine încât simt c-o să-mi vărs amintirile-n vena timpului, o să-mi iau bocceluța și-o să plec pe tărâmul soarelui care arde verde puternic

miercuri, 21 iunie 2017

normal.

Întotdeauna am avut senzația asta în data asta, 21 iunie, cum că mai bine m-aș închide într-o cameră, aș apăsa butonul log off și m-aș deconecta complet. Mă blochează cumva ziua asta. Emoțional și sentimental mă învârt în jurul unui mare minus. Mă ține, în același timp, o coajă netedă, ca o plută, la suprafața acestui haos. Ca și cum corpul ar pluti liniștit pe mare, în timp ce capul îmi e dat pe spate și nările sunt scufundate în apă. În gură intră, când și când, cate un val sărat-amărui de adrenalină. Prin nări nu poate pătrunde aerul, iar în momentele scurte ale dezechilibrului mării întreg corpul se sufocă și cu fiecare sufocare se apropie căderea. Pajiștea de pe fundul mării este frumoasă, dar nu am fost concepuți pentru ea.
Nările din apă nu lasă plămânii să-și întrupeze fericirea.
Există o amețeală constantă de parcă nu aș respira, de parcă mintea mea uită că e aici, iar corpul rămâne suspendat într-un ceva ce nu e al meu.

Vă imaginați cum ar fi să trăim invers?
Cu diferențele fiecărei religii în parte, să ne naștem din mormânt, din cenușă, din intestinele familiilor noastre (ceea ce s-ar asemăna cu prezenta cale spre Pământ, dar mă refer, aici, la endocanibalism - ritual străvechi in principal al triburilor africane prin care se ingurgita corpul întreg sau, mai târziu, porțiuni cheie (inimă, ochi) ale persoanelor decedate dintr-o familie sau dintr-un trib) apoi să întinerim, apoi să fim copii. Numai că nu sunt încă decisă în legătură cu celălalt final, a doua naștere, a doua moarte. Ce urmează după copilărie? „Strania poveste a lui Benjamin Button” a lui Fitzgerald se termină cu decesul, însă decesul în starea de bebeluș este cu mult mai ilogic decât decesul natural actual.




x

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers