miercuri, 19 iulie 2017

curând

Îmi aduc aminte de cântecul/cântatul cocoșilor – mi-am adus aminte de chestia asta stând în pat, cu ochii larg deschiși, pentru că doar când ai timpul necesar să poți adormi devreme, nu adormi.
Cu cât trec mai repede zilele, chiar și astea de vară (am impresia că va veni o zi când voi deschide ochii, voi opri alarma pentru a mai dormi cinci minute, apoi îi voi redeschide, va fi noapte, și o voi verifica pentru dimineața următoare), cu cât intru mai adânc în lume, cu fiecare milimetru kilometric pe care îl parcurg, cu atât cu atât cu atât.

Cântecul de noapte al cocoșilor mi-a dat întotdeauna siguranță, habar n-am cum și de ce, pentru că, până la urmă, nu am unde să îi aud, nici în Craiova nu aveam, probabil au intrat adânc în subconștientul meu când eram încă un copil și stăteam verile la țară. Ca ploile torențiale în care tunetele mă transformau într-un ghem mototolit sub pătură.

Dacă s-ar lua curentul, aș aștepta să răsară soarele. Dacă n-ar răsări soarele, aș aprinde focul.

De la un timp, timpul există doar în timpi rare.

Obișnuința nu e bună. Adânc înrădăcinată în noi, distruge tot ce au dezvoltat secolele acestea de revoluții tehnologice.

E infinit mai plăcută așteptarea concediului decât concediul în sine. Așteptarea a ceva bun – trăirea temerii că se va termina – aș vrea să existe ceritudini, să luăm decizii și să păstrăm constante de o viață. Nu s-a schimbat nimic.

Nici nu avem ce schimba, practic, să ne învârtim în jurul cozii e plictisitor. BUMul embrionar e, în fapt, prima acțiune non-eu și la fel se vor ține lanț – fie că vor alege să fii născut sau aruncat în tomberoane oțelite și ars pe bucățele alături de alții (în momentul de față ar fi același lucru).

Nici tu, nici părinții tăi, nu ați luat cu adevărat vreo decizi. Și nu vreau să cunosc puterea care ar putea explica totul. Irelevant.


Uimitor cum memoria rafinează și modifică trecutul, oferindu-i nostalgii deloc corecte. La momentul respectiv, evenimentul cutare nu a avut nicio importanță. Apoi vine neuronul Cutărescu și spune nu, asta a fost blablabla.


Creierul meu are un tabel imens în care desenează tabelașe mai mici, le organizează frumos în foldere cu infinite subfoldere, după care dă cu zarul. Bum. Azi o să deschidem fila Y. Obsesiile nu numai că nu se vor duce, ci se vor amplifica. Ceea ce mă face să mă întreb: cu timpul necesar la activ, aș face ce ar trebui să fac? Mda. Știm cu toții. Viziunea fatalistă e singura care rămâne întotdeauna de partea baricadei mele. 2 soldați în regiment. Vom zâmbi în fața lor și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Vom cumpăra scaune din Ikea, ne vom atârna delirurile în bradul de Crăciun.


În curând.

sâmbătă, 15 iulie 2017

îți transpiră plămânii, dă-le puțin fum

you call me strong, you call me weak
but still your secrets I will keep

Draga mea, îl priveam în timp ce gesticula angrenat într-o discuție aleatorie despre Dumnezeu și sticlele de platic aruncate aiurea pe stradă. Semiîntunericul de vară din interiorul încăperii îmi trezise niște amintiri care îmi dădeau parțial un gust dulce-acrișor, parțial un zâmbet în colțul gurii.
Îmi venea să-i spun "măi, tu știi că mi-ești atât de drag încât aș vrea să – ?" și in timp ce telefonul schimba automat melodiile una spre alta, auzeam fragmente din conversația de dincolo de mine și lumea se mula pe amintirea mea, vedeam cum cerul este acoperit de un lichid vârscos și lucios ca un fel de latex roșu, ca un fel de soare topit care se scurge în vinișoare subțiri pe deasupra buricului meu.
Cumva, o ceva adâncă mă făcea să mă întreb până când?, să spun tu știi, ai vreo ide de câte ori, ai vreo idee câți oameni și-au dorit eternitatea asta.
Alunecasem într-un fel de memorii ale ultimilor cinci ani și îi vedeam pe fiecare în parte cum a ajuns aici, cum analizează încăperea, cum se lasă conduși de spiritul ăsta înalt și negru al lumii create de mine, cum piesele de mobilier sunt singura schimbare din camera asta, pentru că plecarea lor a fost mereu identică.

Știu mereu când cineva pleacă, zâmbetul acela strălucitor îmi orbește simțirile și felul în care spatele lor de schimonosește în coborârea acestor trepte extrem de idiotic proiectate. Frumusețea ta, draga mea, nu se va schimba niciodată în mintea mea.

Capul tău care se ițește de sub canapeaua cu oi îmi umple ochii cu lacrimi și îi văd pe ei, înconjurați de brațele lui largi.

Hai să spunem că.

Uite, prezentul e tot ce avem. O să stau la fel și în anii ce vor urma și le voi admira clătoriile în această lume, știind, de data aceasta, și având în minte trecutul lor. Atât de simplu acum, atât de liniar, atât de evident.

Poate că într-o zi voi obosi să tot developez filmele acestea. Într-o zi vom fi prea bătrâni pentru a mai visa, iar acela va fi moemntul în care ne vom permite sa ucidem, să dezpielițăm și să alunecăm hohote de cheaguri peste întreaga noastră ex-existență.

Oh, iubire, draga mea, într-o zi, într-o zi.

Înțeapă-mi ventriculii cu adrenalină, lasă-mi corpul să plutească deasupra ceții mării, sufletul meu o sa alerge valurile și o să scoată miliardele de facturi ale cailor de mare în timp ce mirosul șaormelor va impanzi nisipul. Mi-e dor de libertatea inefabilă îmbătată a neștiiței. Mirosul ăsta o să-mi sugă sângele nărilor și viața mea se va învârti în jurul O urilor inexistente greșite ale serilor de vară niciodată nu o să – privește-mă cum înghit fum bolnăvicios și foamea asta de carne animalismul livresc se stinge dă-mi o bere seara vine tac tac tac. Așa pură. Atât de pură. – a rămas și e atât de aboslută.



Pe scaunele albastre ale metroului sunt Urmele de transpirație lăsate de plămânii călătorilor. Asta lăsam noi in urmă.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers